Nenorocirile militare și frații de la Neamț în secolele XVI-XVIII. Relatarea istoriei mănăstirilor moldovenești de către arihimandritul Adronic Popovici (1820-1893).
Lecție de spiritualitate ortodoxă
la Centrul de Cultură și Spiritualitate al Catedralei Sfintei Treimi din Paris.
Tema noastră de astăzi este o continuare a cercetărilor despre Spiritualitatea ortodoxă și despre istoria Bisericii moldovenești, precum și despre monahismul moldovenesc. Sursele cercetării noastre sunt manuscrisele arhimandritului Andronic Popovici (1820-1893), scriitor bisericesc, duhovnicul mănăstirii Neamț și al doilea stareț al mănăstirii Noul Neamț.
Acest subiect a fost parțial prezentat la Conferința teologico-științifică internațională „Lecturi paisiene”, care a avut loc la Chișinău, în decembrie 2020. Deoarece mulți dintre ascultătorii și cititorii noștri nu au avut ocazia să participe la conferință, voi prezenta acest material cu noi comentarii și adăugiri. Sper că și cei care au participat la conferința din decembrie vor găsi multe lucruri noi și interesante cu această prelegere.
Întrucât în Evul Mediu și în epoca modernă Principatul Moldovei a trecut prin multe încercări și nenorociri, mănăstirea Neamț nu a rămas în umbra evenimentelor care au avut loc. În „Vorova” – Cuvântul său despre frații și părinții de la Neamț, părintele Andronic descrie detaliat diversele tulburări politice și războaiele frecvente, foamea, bolile, lipsurile prin care a trecut frăția.
Pentru noi, astăzi, care ne-am ciocnit cu această pandemie și cu toate dificultățile care au rezultat: restricții, frica, este important să privim în trecut și să vedem cum au trăit generațiile anterioare. Și atunci să ne întrebăm: oare este totul atât de lipsit de nădejde în zilele noastre? Cunoașterea istoriei ne poate ajuta să găsim răspunsuri la multe întrebări și invers, ignorarea lecțiilor învățate ne poate cauza noi bătături.
Să privim un pic în trecut și să vedem Principatul Moldovei și călugării mănăstirii Neamț prin ochii părintelui Andronic. Descrierea vieții medievale a mănăstirii Neamț se concentrează pe cele trei perioade grele de război din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Dar să le luăm toate pe rând.
Necazuri militare din 1574
Prima relatare atât de extinsă despre nenorocirile războiului datează din 1574. Anul în care Ioan Vodă cel Viteaz sau Ion Vodă cel Cumplit[1] (1572-1574) a fost trădat de boieri și ucis brutal de turci. În același an, a fost ucis starețul mănăstirii Neamț, egumenul Spiridon.
Istoria a păstrat memoria despre Ioan Vodă ca fiind unul din domnitorii activi ai Principatului Moldovei. Unii istorici îl numesc „Viteaz”, alții „Cumplit” sau „Groaznic”. Și probabil că ambele aceste nume i se potrivesc. S-a născut în anul 1521, fiind fiul unei armence, de aceea el adesea era numit „Armeanul” și conform unei versiuni, a conducătorului Ștefăniță. După altă versiune el era fiul conducătorului Bogdan Mușatin, fiind deci, nepotul sau strănipotul lui Ștefan cel Mare.
Oricare ar fi situația, Ioan, a primit o educație excelentă. Vorbea mai multe limbi europene. A călătorit mult, a fost traducător pentru sultanul turc, însoțind misiunea diplomatică poloneză, o perioadă s-a aflat în slujba țarului rus Ioan cel Groaznic. S-a căsătorit cu o fată rusoaică, Maria, fiica cnezului Simeon de Rostov, cu care a avut o fiică. Când a devenit domnitorul Moldovei, a încercat să-i aducă la Iași, de altfel, el a mutat capitala de la Suceava la Iași, dar pe drum ele s-au îmbolnăvit și au murit. În Letopisețe este menționat că soția și fiica au murit în timpul unei epidemii. Citez aceste date pentru a face o comparație cu vremurile și bolile noastre.
Urcând pe tronul Moldovei, el s-a comportat foarte ciudat. Pe de o parte, el era foarte grijuliu față de poporul său, încercând să urmeze o politică independentă, să participe la diplomația externă și chiar să se amestece în treburile statelor vecine, pentru care a primit numele de „Viteaz”, pe de altă parte, a început să impună impozite de nesuportat boierilor și negustorilor, să suspecteze de conspirații și să-i nimicească cu cruzime pe dușmani, pentru care a primit numele de „Cumplit”. La început, totul îi mergea bine și, după primele campanii victorioase, s-a relaxat în totalitate. Cu toate acestea, lucrurile s-au schimbat și curând el a devenit victima boierilor nemulțumiți și a turcilor și tătarilor invitați de aceștia.
Mulți au fost interesați de activitatea lui Ioan Vodă, pornind de la istorici până la oameni de cultură și scriitori ai Bisericii, în perioade și epoci diferite. Așadar, în 2016, grupul moldovenesc de rock Che-Md a scris piesa „Renașterea legendei. Vodă e cu noi„, piesă cu care s-au prezentat la concursul internațional Eurovision[2].
Totuși, să-i dăm cuvântul părintelui Andronic și să vedem cum descrie moartea și executarea domnitorului moldovean Ioan Vodă: «în anul 1574, august, 12 zile, viind turcii și tătarii în Moldavia, au prins pre Ioan Voievod și l-au junghiat cu hangerul în pântece și în gură și tăindu-i capul l-au pus într-o suliță și apoi luându-l Alexandru Voievod (Alexandru al II-lea Mircea – Domn al Țării Românești între iunie 1568 și aprilie 1577, cu o scurtă întrerupere în primăvara lui 1574 – i.I.), Domnul Valahiei, l-au bătut cu cuie în Poarta Domnească din București. Iar trupul lui l-au legat de cozile a două cămile și l-au rumat bucăți și l-au împărțit ianicerii între dânșii spre aducere aminte și își ungeau turcii săbiile cu sângele lui, iar după pieria lui au prădat tătarii toată țara și au robit și împreună cu turcii au ucis orișiprecine au găsit, pustiind mai de tot pământul Moldaviei. Deci aici poate judeca orișicarele omul înțelegătoriu, că ce rău va fi pătimit și această sfântă monastire împreună cu toată țara»[3]. În același loc, în aceeași descriere, se spune despre călugării de la Neamț care au salvat icoana miraculoasă și viața lor de la moarte sigură. Iată continuarea acestei istorii: «Căci este predanie, cum că în vremea catastrofelor acestora, ce au urmat asupra țării, fiind deopotrivă supusă și această monastire, s-au sfătuit părinții soborului și au luat sfintele evanghelii cele scrise cu mâna în limba bolgărească și ferecate cu argint și sfintele cruci cele vechi și sfântul aeru, cel bun, și docomentele cele vechi și sfânta icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Mariei»[4].
La ultima lecție, ne-am oprit în detaliu asupra istoriei icoanei Maicii Domnului de la Neamț, pictată înainte de perioada iconoclastă. În istoria mănăstirii Neamț din primul volum, p. Andronic completează lista lucrurilor luate, salvate de călugări: «capul preacuviosului părintelui nostru Simeon cel de la Muntele Minunat și panagheriul cel frumos»[5]. «Și s-au dus vreo câțiva la un sat, anume Strâmba, carele este în ținutul Tutovii și era atunci acel sat moșie a acestei monastiri și acolo în codrii acei mari se ascunde cu sfânta icoană și cu toate antichitățile când simți că vin prin acele părți vrăjmașii și în biserica acelui sat își săvârșea rugăciunile când vedea că este mai liniștit despre vrăjmași. Dar unii din părinți au rămas în monastire, spre a săvârși cântarea de slavoslovie în dumnezeiască biserică și năvălind tătarii, fără de veste, s-au tăiat pre toți câți s-au aflat în monastire și s-au aruncat întru o fântână care au fost în ograda monastirii aproape de biserica Sfântului Marelui Mucenic Gheorghie (ar trebui de subliniat aici că frații care au rămas în mănăstire știau că au fost lăsați la moarte sigură, dar ei nu au vrut să oprească ritmul liturgic al mănăstirii – i.I.), unde și până acum se cunoaște locul fântânii și au și prădat tătarii tot ce au mai aflat prin monastire, lăsându-o desăvârșit pustie și au șezut așa până ce s-au răsipit vrăjmașii și au ieșit din Țara Moldaviei»[6].
Acestea sunt detaliile pe care le împărtășește cu noi părintele Andronic. Desigur, el a preluat aceste relatări din Letopisețul Moldovei (Hronica Episcopiei Romanului, t. 1. Fața 203. Letopisețul Țării Moldovei n. 1. Fața 192. Șincai t. 2. f. 226.), dar Andronic încearcă să asocieze permanent, sau, mai bine zis, să-și închipuie nenorocirile care s-au abătut asupra călugărilor de la Neamț, precum și să noteze tradiția orală păstrată în rândul fraților.
Necazurile militare din anii 1674 – 1699
A doua descriere a problemelor de război se referă la anii 1674-1699. Să cităm aici cuvintele lui Andronic însuși, care caracterizează în mod viu și colorat personajele istorice: «Și în vremea acelui cumplit războiu în anul 1674 s-au rânduit Domn Moldaviei Dimitraș Cantacuzino[7] (Domnitor al Moldovei în trei rânduri: noiembrie 1673, februarie 1674 – 10 noiembrie 1675, 8 februarie 1684 – 25 iunie 1685 – i.I.), carele fiind foarte lacom și răpitoriu...». Este interesant să subliniem că în Istoria Mănăstirii Neamț, Andronic nu dă această caracteristică Domnitorului, ci chiar îl numește „bine-credincios domn al Moldaviei”[8]. Dacă Andronic a scris Vorova exclusiv pentru o utilizare interioară în mănăstire, pentru frații din comunitatea de la Neamț, atunci Istoria mănăstirilor Neamț și Secu era destinată pentru un public mai mare, inclusiv și pentru conducătorii Moldovei. Probabil și din acest considerent, el nu face o caracteristică a primilor domnitori și oameni de stat. Vom citi mai departe: „și temându-se Dumintrașcu ca să nu se ridice țara asupra lui, au adus multă oaste tătărească și s-au iernat în țară și iernând tătarii în Țara Moldaviei, erau ca lupii în turma de oi»[9]. Apoi el descrie atrocitățile tătarilor provocate locuitorilor Moldovei: «îl lega pre omu la păru și-l uda cu apă și pre alții îl băga în produh și îi scotea pre alt produh, pre alții îi bătea, îi căznea, îi punea pre cărbuni și le cetluia (Cetlău – Instrument de tortură, probabil colac de fier înroșit, care se punea în jurul capului cuiva – i.I.) capul, cerând bani. Pre fete și pre femei le batjocorea și, ca în scurt să zicu, au călcat tot. Și au jecuit toată țara, au dezbrăcat de podoabe sfintele monastiri și au robit mulțime de norod și alte necazuri au făcut multe, care nu se mai pot povesti aici»[10]. Dacă turcii s-au dezlănțuit într-o parte a Moldovei, ciuma s-a abătut în alta: «în cetatea de la Târgu Neamțului și în Soceava era nemți și ciuma încă pre de altă parte prăpădea norodul foarte cumplit și acest războiu din cum s-au început a ținut până în anul 1700»[11]. Chiar și descrierea nenorocirilor care au căzut asupra locuitorilor Moldovei nu a rămas doar în contextul istoric, ci este legată de soarta mănăstirii Neamț. «Că era toți bejeniți de frica acelor neprecurmate războaie, iar la Iași, cum au mers Ioan Sobețchi (Jan al III Sobieski, 1629 – 1696, un mare conducător de oaste a Poloniei, din 1674 până la moarte a fost regele Polonie și mare duc al Lituaniei. El este un erou național polonez, mai ales pentru victoria sa asupra turcilor lângă Viena în 1683. În timpul domniei sale Polonia a retrăit clipe de înflorire statală – i.I.) cu leșii, au prădat peste tot locul și au dat focu și Monastirii Sfinților Trei Ierarhi și Mitropoliei cei vechi, și Goliei, și altor monastiri și curții de acolo și de pre la sate, precum se dovedește în letopisțele Țării Moldaviei. Negreșit că într-u această cumplită vreme, precum toată Țara Moldaviei au pătimit, așa și sfânta Monastire a Neamțului nu au putut scăpa nebântuită, ci încă și de istov au fost pustiită și prădată de către leși, când și hrisoavele acele împărătești de la Ioan Paleologul (1425-1448) scrise cu mâna pre pergament și cu pecetea majoră împărătească în argint și cu iscăliturile patriarhilor și a câțiva arhierei» [12].
În această narațiune, Andronic pune accentul pe soarta documentelor de donație. Pentru el era foarte important să sorteze documentele, să găsească începuturile și să justifice modul în care s-au păstrat scrisorile de donație și cum s-au pierdut. El menționează dificultățile de a restabili documentele de donație și documentele funciare, pierderile materiale și spirituale, precum și revendicările boierilor și vecinilor. Subiectul posesiunilor este ridicat în mod repetat de autor pe parcursul întregii lucrări și va trebui, de asemenea, să revenim mai târziu la acest lucru. Andronic nu a putut să se smerească și accepte realitățile politice în schimbare față de Biserică, atât în istorie, cât și în contemporanitate.
Pentru el era foarte important să convingă guvernul că mănăstirea deține proprietăți dobândite nu atât cu bani și prin eforturile fraților, dar prin donație binevolă a ctitorilor și binefăcătorilor. Argumentul lui Adronic e ferm: frații mănăstirii s-au angajat să se roage pentru binefăcători și, prin urmare, au acceptat darurile ca dovezi materiale de recunoștință, bunăvoință și atenție.
Să ne întoarcem la descrierea nenorocirilor de la sfârșitul secolului al XVII-lea și să vedem legătura lor cu frații de la Neamț. În această perioadă, după cum povestește Andronic, mulți călugări au fost torturați, iar o parte a frăției, ca și în alte războaie, s-a ascuns în locuri secrete. Călugării au prebegit timp de 12 ani, cu icoana făcătoare de minuni de la Neamț, ascunzindu-se ca și în războiul precedent prin munți și locuri neumblate. Iată citatul: «și părinții din sobor foarte mulți au fost uciși, care se pot socoti ca niște mucenici, precum cei din Sinaiu și din Raifu și din monastirea Sfinținutul Sava»[13].
Aici Andronic face o paralelă cu cele mai renumite mănăstiri egiptene și palestiniene. Așa cum aceste mănăstiri au suferit devastări repetate, tot așa și mănăstirea Neamț a fost supusă distrugerilor și devastării. «Iar câți au putut scăpa cu viață, aceia împreună cu sfânta icoana cea făcătoare de minuni și cu alte odoare și documente au fugit și s-au ascuns prin munți și pustiități și codri»[14]. Poporul Moldovei a suferit nu numai de la invadatori și dușmani, ci și de la conducătorii lacomi. Andronic descrie în detaliu atrocitățile lui Gheorghe Duca Voevod[15], care a fost de trei ori domn al Moldovei (1.1665 – 1666; 2.1668 – 1672; 3.1678 – 1683 – i.I.). Detaliile sunt descrise atât de meticulos, încât ele se aseamănă cu scenariile filmelor de groază. Vom prezenta aici câteva citate, sper să nu fie nimeni cu vârsta sub 12 ani printre ascultători: «Dar însă acum era alt rău, căci având Țara Moldaviei domn pre Duca a treia oară, el foarte o au îngreoiat cu dajdiile și cu alte necazuri. Pentru care pricini, fugind oamenii din Țară, el nu ne bouri zlotași și îl silea de plătea ei birul celor fugiți, iar pre aceia pre care nu voia să dea, îi lega la cușce și îi căznea, îi iuția cu mierea ca să-i mănânce muștile și nu rămânea vreo temniță în fiecarele orașu care să nu fie plină de bărbați și de femei, care acolo nășteau prunci și îi și creșteau și acei copii, afară decât acele închisori, alte case nu știau»[16]. Desigur, în vremuri atât de dificile, Lavra era adesea pustie. Autorul descrie cum frații au găsit mănăstirea după ce deja s-a instalat pacea. Ea era descrisă în cele mai întunecate culori, devastată, jefuită și pustiită. Starețul și frații au trebuit să muncească din greu pentru a reface din praf și ruini bisericile, clădirile mănăstirești și pământurile în paragină.
Necazurile militare 1716-1717
A treia relatare despre nefericirile abătute, se referă la domnia lui Mihai Racoviță Voevod [17], la a treia domnie a acestuia (1. septembrie 1703 – 23 februarie 1705; 2. 31 iulie 1707 – 28 octombrie 1709; 3. 5 ianuarie 1716 – octombrie 1726 – i.I.). Această perioadă a fost deosebit de dificilă pentru călugări, deoarece voievodul i-a suspectat pe călugării și pe Sfântul Pahomie de la Roman sau Gledin (1707-1714)[18], retras la schitul Acoperământului Maicii Domnului, lângă Neamț, de trădare și ajutor rebelilor. Andronic descrie aceste evenimente și răzbunarea domnitorului în felul următor: «au dat voie Mihail Racoviță Voievod tătarilor, precum am zis, ca să predea toată partea țării din Siretiu în sus, care o au și prădat împreună, pustiind și pre Monastirea Neamțului desăvârșit»[19]. În narațiunea acestor nenorociri, Andronic se referă la mărturia egumenului Ghedeon, precum și la scrierile episcopului Pahomie. Iată un citat din Pomelnicul mănăstirii Adormirii Maicii Domnului, înregistrat de sfântul ierarh Pahomie: «Când au lovit tătarii de au prădat în Moldavia ținutul Neamțului, ținutul Socevei, ținutul Bacăului, ținutul Romanului și pe alte locuri, atunci mi-au luat tot: boii, vacile, oile, satele și oamenii cei de slujbă. Și mi-au ars casele și mitocul Timișeștii. Și eu am scăpat la Pocrov și am trecut în țara Ungurească și peste munții mergând m-am bolnăvit și am mers la Lvov, la dovtor și am făcut Paștele acolo și am zăbovit acolo două săptămâni și apoi m-am întors la Horodinca, făcând cinci luni tot în călătorie, cu multă trudă și scârbă, mulțumind lui Dumnezeu Celui ce plătește păcătoșilor cu dreptate și cu milă. Anul 7225, maiu 25»[20]. După toate suferințele sale, episcopul Pahomie s-a stăbilit la Lavra Pecerscp din Kiev. Acolo a petrecut în pace ultimii ani ai vieții, mutându-se la Domnul la 14 aprilie 1724. El a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 14-15 noiembrei a anului 2007. Cinul canonizarii, precum și slujba praznicală a fost prezidată de către mitropolitul Kievului Vladimir (Sabodan)[21]. Viața și activitatea Sfântului Pahomie au avut o influență enormă și asupra cuviosului Paisie Velicicovschi și asupra multor alți călugări-asceți. Desigur, nu ne vom opri aici asupra acestor amănunte, dar în viitor ar fi interesant să facem anumite paralele și să evidențiem legătura lui cu cuviosul Paisie și cu mănăstirea Neamț, precum și cu schiturile acesteia, care se conduceau după orândiala sfântului Pahomie.
Andronic în lucrările sale admira în mod repetat curajul, faptele și mărnimia frăției de la Neamț. În continuare vom prezenta argumentele lui Andronic în favoarea răbdării și generozității fraților: «puteți socoti și judeca înșivă, iubiților frați, și pentru acest dumnezeiesc locașu, și pentru viețuitorii din el, oare în ce poziție se va fi aflat atuncea. Dar însă ei fiind făgăduiți, precum și noi a răbda pentru Împărăția Cerurilor tot necazul și strâmtoarea, mulțumind lui Dumnezeu de toate și petrece fără deznădăjduire întru nevoințele monahicești ori și în ce prefaceri de vremi se afla, nedepărtându-se de la dragostea lui Dumnezeu nici schimbându-și ceva din rânduieli dupre plăcerea oamenilor, știind cum că neminciunos este Cela ce a zis: „Iată Eu cu voi sânt în toate zilele până în sfârșitul veacului. Amin!” (Mt. 28, 20). Și așa, Milostivul Dumnezeu, văzându-le răbdarea lor, le da ajutoriul și îi acoperea despre vrăjmași cu nepovestite chipuri și îi apăra zăstrea monastirii dupre cât putea»[22]. Vedem în aceste cuvinte o indicare asupra scopului călugărilor, a dragostei față de Dumnezeu, pentru care erau gata să îndure toate lipsurile și să se întoarcă din nou la mănăstire după toate necazurile suportate.
Atacurile asupra moșiilor și documentelor de donație
După atacurile militare, călugării în primul rând se ocupau de restabilirea documentelor patrimoniale și dreptul lor de a folosi pământurile și alte bunuri. Domnitorii adeseori confirmau și reînnoiau titlurile, dar uneori trebuia să le demonstrezi utilizând argumente și persoane care aveau informații fiabile. Iată câteva exemple.
Așadar, după războiul din 1574, călugării, pe lângă renovarea zidurilor distruse, au fost nevoiți «a-și cere întăriri pentru moșiile sale »[23]. La începutul secolului al XVII-lea, părintele egumen Ioachim (1624-1652) a continuat să refacă documentele și el: «a scos multe hrisoave întăritoare averii monastirii»[24]. În perioada când el a fost egumen, a avut loc și un atac de jaf asupra mănăstirii: «Și în vremea egumeniei sale în anul 1633, maiu, 4 zile, au năvălit tâlharii în Monastirea Neamțului și toate argintăriile și pre toată podoaba bisericii o au luat de tot și mult necazu au pătimit atunci soborul»[25].
Ieromonahul Varlaam (anii de stăreție: 1762-1764; 1765-1770; 1779 – i.I.), starețul Mănăstirii Neamț, care cât pe ce era să sufere fizic din partea boierilor ce pretindeau la pământurile monahale. Iată cum descrie Andronic această istorie: «el, în mărturia hotarnică ce o au făcut pentru moșia Buzații, adeverește cum că în vremea egumeniei sale era să-l omoare pentru adevăru Manolache Romano, cumnatul lui Ilie Cilibiul, prin sfătuirea lui Iordache Deleanul*, întrucât de frică nu a ieșit din monastire din luna septembrie până la ianuarie»[26].
Se pare că aceasta s-a întâmplat la sfârșitul celei de-a doua stăreții, în anul 1770. Acest părinte a părăsit în mod repetat stareția, se retrăgea voluntar din treburile mănăstirești, și de fiecare dată frații îl chemau înapoi la conducerea mănăstirii. Anume el era egumenul mănăstirii Neamț, atunci când în 1779, mănăstirea a trecut sub conducerea cuviosului Paisie Velicicovschi.
Părintele Varlaam a fost numit egumen al mănăstirii Rîșsca de către autoritățile eparhiale, dar sufletul lui dorea să revină la Neamț. Și el, părăsind egumenia, s-a întors la mănăstirea natală pentru a primi marea schimă din mâinile cuviosului Paisie. În timpul primirii schimei, el a primit numele de Vasile și astfel, prin muncă ascetică, și-a petrecut restul vieții, plecând liniștit la Domnul în 1803, supraviețuind cuviosului Paisie cu 9 ani.
Să ne întoarcem la documentele și titlurile care confirmau posesiunile mănăstirești. În mănăstirea Secu, precum și în mănăstirea Neamț, au avut loc multe îngrijiri pentru a păstra și restaura documentele. Starețul Mănăstirii Secu, ieromonahul Ioan (1677-1680), a muncit din greu pentru a restabili documentele de proprietate, întrucât: «fiindcă documentele moșiilor s-au fost prădate din cetate de la Târgu Neamțului de către leși, pentru aceea prin jaloba către domnie, luându-și îndreptări de acolo, iarăși l-au aflat, însă cu mari cheltuieli»[27]. Este interesant de arătat că, pentru confirmarea documentelor, stareții s-au adresat pentru a primi confirmarea la mănăstirile vecine și chiar la locuitorii așezărilor vecine. Așadar, unul dintre urmașii ieromonahului Ioan, Starețul Mănăstirii Secu, ieromonahul Iorest (1691-1714), le-a cerut fraților să confirme datele despre moșiile mănăstirești: «Deci s-au dat mărturie întărită, cu pecetea Monastirii Neamțului, a Secului și a Agapiei și cu iscăliturile părinților egumeni de acolo și a tot soborului lor. Și cu această mărturie a mers preacuviosul părintele nostru Afanasie, egumenul monastirii din cetatea Neamțului, împreună cu tot soborul de acolo și au scos de la domnie hrisov foarte întăritoriu a tot hotarului, a acelor moșii, a monastirii, ale cărora s-au fost prădat documentele»[28]. La fel și celălalt stareț al mănăstirii Secu «ieromonahul Parfenie în anul 1753, carele prin sârguința sa a scos multe hrisoave domnești întăritoare averii acestui soboru»[29]. Este interesantă soarta acestui egumen. Andronic completează imaginea cu următoarea descriere: «apoi, paretisindu-se, s-a îmbrăcat în sfânta schimă cea mare îngerească și și-a petrecut cealaltă vreme a vieții sale în sihăstria sfintei Monastiri Putna, numindu-se Paisie, și a strălucit întru înalte bunătăți duhovnicești»[30].
Exemplele istorice i-au servit lui Andronic drept cel mai valoros argument în favoarea deținerii proprietății. El atinge și dezvăluie parțial și alte argumente: morale, sociale, spirituale, totuși, nu pune accentul pe semnificația lor.
Concluzie
În pofida tuturor necazurilor, a depășirii dificultăților, călugării reconstruiau mănăstirea distrusă după fiecare devastare și acțiune militară. De asemenea, era foarte important pentru frăție să restabilească dreptul legal la proprietate. Acest lucru i-a ajutat să asigure financiar frăția, să săvârșească slujire socială, să-i sprijine pe săraci și cerșători și să creeze un patrimoniu cultural unic cunoscut în întreaga lume.
Aceste câteva exemple, prezentate în cadrul lecției, arată cu câtă atenție examina Andronic fiecare mențiune istorică despre lipsuri, dureri și devastări, care s-au abătut asupra mănăstirii. Pe lângă cunoscutele letopisețe moldovenești, autorul a folosit și documentele mănăstirești, dezvăluind cu grijă toate informațiile disponibile despre stareți, frați și părinți. Era interesat în special de cei care ser ocupau de colectarea și păstrarea certificatelor și documentelor de proprietate.
Andronic spera că operele sale, scrise în noile realități politice de la mijlocul secolului al XIX-lea, în contextul secularizării și formarea României independente, vor ajuta mănăstirile să-și păstreze dreptul la proprietate, pentru a întări și dezvolta activități sociale, culturale și educative. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat. A început o nouă epocă a relațiilor biserică-stat, care a durat până la o evidentă persecuție a monahismului în secolul al XX-lea, dar, acesta este un subiect aparte.
Mulțumesc pentru atenție.
Ieromonahul Iosif Pavlinciuc
Traducere din rusă: Sosanna Didilica
[1] Ioan Vodă cel Cumplit – pomenit des în Letopisețele Moldovei. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Vod%C4%83_cel_Viteaz
[2] https://www.youtube.com/watch?v=acRZpf8g2Tg
[3] АNRM F. 2119. p. 3. D. 30. F. 10 (v).
[4] ANRM F. 2119. Op. 3. D. 30. F. 10 (v). – 11.
[5] Andronic (Popovici), arhimandrit. Istoria Sfintelor mănăstiri Neamț și Secu. Vol. I. Chișinău, 2016. p. 151.
[6] ANRM F. 2119. Op. 3. D. 30. F. 10 (v). – 11.
[7] https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%94%D1%83%D0%BC%D0%B8%D1%82%D1%80%D0%B0%D1%88%D0%BA%D1%83_%D0%9A%D0%B0%D0%BD%D1%82%D0%B0%D0%BA%D1%83%D0%B7%D0%B5%D0%BD
[8] Andronic (Popovici), arhimandrit. Op. Cit. pag. 178.
[9] ANRM F. 2119. Op. 3. D. 30. F. 12.
[10] Ibidem. F. 12. – 12 (v).
[11] Ibidem. F. 12 (v).
[12] Ibidem. F. 12 (v) – 13.
[13] Ibidem. F. 13.
[14] Ibidem. F. 13.
[15] https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%93%D0%B5%D0%BE%D1%80%D0%B3%D0%B8%D0%B9_%D0%94%D1%83%D0%BA%D0%B0
[16] Ibidem. F. 14.
[17] https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%A0%D0%B0%D0%BA%D0%BE%D0%B2%D0%B8%D1%86%D1%8D,_%D0%9C%D0%B8%D1%85%D0%B0%D0%B9
[18] Un amplu articol despre sfântul Pahomie a apărut pe siteul Enciclopediei Ortodoxe https://drevo-info.ru/articles/28092.html
[19] Ibidem. F. 22 (v).
[20] Ibidem. F. 22. (v) – 23.
[21] https://www.unitischimbam.ro/sfantul-ierarh-pahomie-de-la-gledin/; https://drevo-info.ru/articles/13672183.html
[22] ANRM F. 2119. Op. 3. D. 30. F. 14 (v) – 15.
[23] Ibidem. F. 11.
[24] Ibidem. F. 11. (v).
[25] Ibidem. F. 11 (v).
[26] Ibidem. F. 27.
[27] Ibidem. F. 31.
[28] Ibidem. F. 31 (v).
[29] Ibidem. P. 32 (v).
[30] Ibidem.
